Maxioms de Doru Davidovici
Avionul stia ca se prabuseste; suprasarcina tintuind pilotul in scaun, aruncandu-l dureros in marginile cabinei, mainile grele nu reuseau sa citește mai mult
Avionul stia ca se prabuseste; suprasarcina tintuind pilotul in scaun, aruncandu-l dureros in marginile cabinei, mainile grele nu reuseau sa ajunga lacatul chingilor, maneta de largare a cupolei. Intunericul fierbinte al suprasarcinii urcand dinspre picioare, talpile presate pe paloniere cu sute de kilograme-forta. Acul fluturat al altimetrului trasand obtuz sute de metri de cadere. Planeta rotita, incremenita oblic in spatiu, franturi de secunda. Saltul pamantului peste cupola cabinei, mana ridicata greu, buzele muscate la sange, senzatia cumplita de NU ESTE ADEVĂRAT, era. Degetele atingeau maneta de largare fara sa poata apuca, strange, trage, inca doi centimetri. Doua secunde pentru miscarea elementara, mai putin decat elementara, a trage o maneta cu bila rosie in varf. O mie trei sute metri de prabusire, pamant inghetat de iarna, suvoiul compact al aerului frigea frigea de ger presand in scaun, izbea, ardea fata, ochii, mainile, chiar prin manusile de zbor. Nici nu se putea explica, macar.
